Există locuri în noi pe care le acoperim cu grijă. Le ascundem. Le ferim de privirea celorlalți. Le numim defecte.

Uneori este sensibilitatea. Alteori anxietatea. Uneori este faptul că plângem prea ușor. Că ne atașăm prea mult. Că avem nevoie de ajutor. Că ne îndoim de noi. Și, fără să ne dăm seama, începem să credem că valoarea noastră depinde de cât de bine reușim să ascundem toate aceste lucruri.

Trăim într-o lume care ne învață să reparăm tot. Corpurile. Emoțiile. Greșelile. Imperfecțiunile. Dar poate că nu toate crăpăturile trebuie reparate. Poate că unele trebuie înțelese. Poate că unele trebuie acceptate. Și poate că unele dintre ele au contribuit mai mult la cine suntem decât toate calitățile pe care le afișăm.

Poate că sensibilitatea ta te-a ajutat să îi înțelegi pe ceilalți. Poate că propriile răni te-au făcut mai empatic. Sau experiențele dificile te-au învățat să fii prezent pentru oamenii care suferă. Poate că exact ceea ce ai încercat să ascunzi este ceea ce te face uman.

Copiii învață foarte devreme cum să se privească. Din felul în care vorbim despre noi. Din felul în care ne criticăm. Din felul în care ne cerem scuze pentru ceea ce suntem. Atunci când un copil aude: „Nu fac nimic bine.” „Nu sunt suficient de bun.” „Sunt un dezastru.” învață că valoarea depinde de perfecțiune.

Dar atunci când vede un adult care poate spune: „Învăț.” „Greșesc și eu.” „Îmi este greu uneori.” „Nu trebuie să fiu perfect.” învață că poate fi iubit și atunci când nu reușește.

Poate că merită să te întrebi:

• Ce parte din mine încerc să ascund? 
• Cine m-a învățat că acel lucru este un defect? 
• Ce calitate s-ar putea ascunde în spatele lui? 
• Ce a crescut în viața mea datorită acelei experiențe? 

Prin psihoterapie, consiliere, grupuri de suport și activități de dezvoltare emoțională, întâlnim adesea oameni care au obosit să încerce să fie suficienți. Și primul pas nu este să ne reparăm. Ci să învățăm să ne privim cu mai multă blândețe.

Acest articol a fost inspirat de episodul al doilea din seria Adevăruri Valoroase Ascunse în povești. În povestea „Ulciorul crăpat”, descoperim că ceea ce considerăm uneori un defect poate lăsa în urmă cele mai frumoase urme. Cred că și în viața noastră există astfel de crăpături. Și poate că exact pe acolo intră lumina.